Sămbătă, 21 mai, Ploieşti. Ce poţi să faci în oraşul gazelor dacă vrei să ieşi din casă pe la amiază şi, parcă împotriva oricarei raţiuni, începe să plouă? Pe „ştrase” lumea fuge care-ncotro, la fel faci şi tu, stropii sunt totuşi reci. Ajuns din întâmplare în vechiul cinematograf central al oraşului, Patria, vezi oarecum mirat că tehnologia 3D a pătruns deja aici. La casă o doamna – casa veche de bilete, un ghişeu comunist – îţi explică cum stau lucrurile în acel moment: costă 4 lei şi poţi intra în cinematograful – vechi – în care rulează, incredibil, un Festival de film scurt, Ploieşti! 4 lei toată ziua.
Aşa, intrând, observi cum tehnologia 3D ocupă doar o parte din vechiul hol al cinematografului şi că festivalul se desfaşoară în sala veche, poate uşor reamenajată. Nu se vede din prima, e întuneric, dar percepi existenţa spectatorilor. Uşor, ochiul se obişnuieşte cu întunericul, cu filmul de scurt metraj realizat pe străzile Ploieştiului. Da, sala mare de cinematograf a Ploieştiului este revopsită, scaunele, cred, au altă husă.
Festivalul internaţional de film scurt… păi cum altfel, suntem doar pe domeniul lui Caragiale: „Eu cu cine filmez?”
Că eram la un festival internaţional am aflat abia după pauză, după ora 15 când au rulat filme produse în Turcia, Algeria sau Germania. Printre toată această poveste cosmopolit-ploieşteană am văzut ceva interesant, bine închegat şi, chiar, uşor memorabil! Se numeşte „Apele tac”. Captivant, românesc, deloc forţat. Despre film, scurtmetraj puteţi citi aici. Despre Andi Vasluianu în sală, total neaşteptat, la fel şi despre Anca Miruna Lazarescu tot în sală.
Total neaşteptat pentru că nu ştiam că la doar câteva ore de la proiecţia scurtmetrajului actorul avea să urce pe scena teatrului ploieştean – şi el central – Toma Caragiu. Anunţul a fost făcut de pe scena festivalului, aşa că am considerat aproape o condiţie obligatorie prezenţa în sala de spectacol.
Am abandonat, deci cinematograful pentru o promisiune. Teatru! Nu ştiam nimic de Miriam W. Acum ştiu că este o piesă care a adus autoarei sale cu nume greu de pronunţat, Savyon Liebrecht, premiul „Dramaturgul anului” in 2005. Miriam W e o piesă tristă şi emoţionantă, se strigă de disperare, se strigă de fericire, se moare. O dramă evreiască foarte credibilă. Merită să faci o plimbare din Capitală să o vezi.
Aşadar, dacă cineva se întreabă ce să facă în Ploieşti după amiaza de sâmbătă ploioasă, întrebarea nu e deloc retorică. Poate să facă mai mult decât îşi imaginează: film internaţional, turci, algerieni, germani, români, teatru, evrei, irakinei Andi Vasluianu etc.
