Nu am aflat de la nimeni cum trebuie să se comporte cineva la un concert de muzică cultă, contemporană. Nu ştiu cum să ma port cu mintea mea, zic. Probabil că aţi ascultat cum explodează muzica în instrumentele unei orchestre atunci când compozitorul a trăit în modernism sau este un contemporan. Nu prea există nimic melodios în muzica cultă contemporana. Ai adesea impresia că muzica merge într-un sens, brusc o ia invers şi, apoi, ca la un semn nedesluşit al dirijorului, explodează! E ca la Obituary!
Dar nu e chiar aşa. Am observat că dacă esti reuşeşti să atingi un grad de relativă relaxare, dacă poţi să iţi goleşti capul de gânduri, atunci muzica asta contemporană, cu toate transformările şi convulsiile ei reuşeşte să te surprindă permanent, sa-ţi creeze o stare de permanentă nelinişte. Am constatat că o astfel de stare reuşeşte, la finalul unui concert, să calmeze dramele zilnice cauzate de viaţă, colegi de birou, clienţi etc. E un panaceu pentru oboseala, stresul zilei. Muzica asta este concepută pentru oameni ca noi, oameni care miros zilnic praf de urbe aglomerată, se îndoapă cu cafea de filtru şi fum de ţirare, alcool!
Şi toate astea mi-au venit în minte aseară, la Sala Radio, când Sabin Păutza, prezent în Studioului Mihail Jora a condus Orchestra de Cameră Radio, într-un concert în care am ascultat o creaţie a sa – Schässburger Capriccio pentru orchestră de coarde şi percuţie.
Nu încerc, nici pe departe, să trec drept un „conneseur”. Cunoştiinţele mele în această zonă se rezumă la cele câteva ore pe săptămână de melomanie, oferite de Romania Muzical. Poate şi câteva spectacole pe la Ateneu sau pe oriunde se întâmplă să fie. Aseară însă am ascultat şi ceva muzică clasică, o simfonie cu pian (Concertului nr. 3, în do minor, pentru pian şi orchestră de Ludwig van Beethoven), la instrument aflându-se un pianist tânăr, Lucian Velciu, pe care l-am mai văzut la începutul verii într-un concet la Palatul Mogoşoaia.
Mie mi-a placut pachetul, muzica zbuciumată a contemporanului şi cea melodioasa a clasicului. Dar, lucuru rar în această zonă de public, la finalul concetului ne-a aşteptat o masă cu struguri, mizilicuri şi vin de Ostrov. Am degustat o Fetească Regală şi un Cabernet. Două vinuri, două culori, la fel de contrastante ca muzicile din sală.
Şi pentru că nu am intrumentele necesare unei analize obiective a virtuozităţii pianistului – mie mi-a plăcut, atât ştiu să spun – iată două minute de Velciu:
P.S. Era sa uit! Pentru că şi sala l-a plăcut, Velciu a cântat şi un solo, un bis! Şi, cred, afost Gershwin!
