Rușii pun mai întâi sacul pe cap prizonierilor, îi bat bine, apoi se lămuresc că sunt jurnaliști și că n-ar trebui să-i tortureze. Este experiența directă prin care a trecut Dmitro Litvinenko, un jurnalist ucrainean capturat de forțele ruse în Donbas în 2014. El a explicat, într-un interviu în exclusivitate pentru Digi24, de ce este convins că țara sa va învinge în război, oricât de greu ar fi.
Vezi și: Moscova acuză Kievul că a tras asupra platformelor de foraj marin / Șapte persoane sunt dispărute
– Dmitro, povestiți-ne vă rog ce s-a întâmplat cu dumneavoastră în 2014, când ați plecat pentru filmări în Donețk și ați fost luat prizonier de soldații ruși?
Dmitro Litvinenko: Războiul a început din 2014. Atunci au fost bombardamente în Donețk. A fost un atac asupra aeroportului. Am decis să mergem să vedem ce e acolo. Am ajuns și am văzut orașul în ambuscadă, într-o stare ciudată, toți se temeau de orice. A fost jefuit un supermarket. Am vrut să mergem să filmăm supermarketul jefuit. Ne-au spus că este posibil și că au fost acolo și alți colegi jurnaliști, de aceea am mers. Și pe drum am fost opriți.
Ne-au pus saci pe cap, ne-au separat între noi, șoferul, operatorul și pe mine ca jurnalist în camere diferite și au început să ne lovească pentru a înțelege cine suntem. Pentru că ei credeau că noi nu suntem jurnaliști, că noi trădăm coordonatele punctelor militare rusești pentru armata ucraineană. Ceva de genul acesta. Și au avut nevoie de vreo 2-3 zile să înțeleagă că suntem jurnaliști și că nu trebuie să ne lovească. Pentru că la început, nu voiau scandaluri inutile, ne-am gândit la asta.
Alt fapt important care mi-a atras atenția a fost când am fost interogați. Eu sunt originar din regiunea Donețk, ucrainean din Donbas. Eu știu că acolo avem o limbă rusă specifică. Cei care m-au torturat erau ruși din afara Donbasului. Erau ruși. Erau ruși din Rusia. Asta se auzea în fiecare cuvânt.
„Așa sunt rușii. Te bat trei zile, îți rup picioarele, apoi spun: Frate, scuză-ne”
Timp de două zile ne-au lovit, cu mâinile și cu picioarele. Ne-au lovit, ne-au luxat picioarele, ne-au lovit puternic în genunchi, au rupt articulațiile genunchilor și spatele era în totalitate albastru-negru. Apoi mi-au zis: Am văzut că e ziua ta, ne-am uitat în pașaport, hai să bem! Hai să sărbătorim ziua ta de naștere la ora 3 noaptea.
Apoi le-am explicat că trebuie să fiu eliberat, ei au spus: Da, trebuie să te eliberăm. Iartă-ne. Așa sunt rușii. Te bat trei zile, îți rup picioarele, apoi spun: Frate, scuză-ne. Suntem frați, nu? Totul este bine.
– Cum au ajuns acei oameni să vă filmeze acolo, în subsoluri?
Dmitro Litvinenko: Ei chiar ne filmau. Nici nu înțelegeau cât de sălbatic era ce făceau. Ei filmau, făceau asta de parcă voiau să îmi rămână amintire. Făceau asta ca eu să nu mă mai întorc acolo. Eu sunt din Donețk, din Horlivka. Acolo locuiește mama mea. Mi-au dat de înțeles să nu mai vin aici. Apoi, nu m-am mai întors acolo din 2014 până acum, la patria mea.
– Cum ați reușit să vă eliberați din această situație?
Dmitro Litvinenko: Pur și simplu. Două zile tot căutau răspunsuri, au înțeles că sunt jurnalist, nu un angajat al Forțelor armate, un soldat al armatei. De ce să mă țină? Și m-au lăsat într-o atmosferă relaxată, de parcă nimic rău nu s-ar fi întâmplat. Mi-au zis că dacă am probleme, să le spun. Le-am zis că nu îmi mai găseam mașina, a fost dată, mi-au luat banii. Ei ascund totul sub o mască de lipsă de seriozitate. Acum ei distrug orașe, pentru ei și asta este o glumă. Chiar organizează ziua… Recent, în Herson, voiau să organizeze Ziua Rusiei, ceva de genul. Se mai și mirau, de ce așa puțini oameni au venit la eveniment? Sau în Mariupol. Ei distrug orașe, apoi zic: De ce v-ați supărat pe noi? Mie îmi rupeau picioarele și se mai mirau: De ce ești supărat, de ce nu vrei să bei cu noi? Ăsta e un specific al gândirii lor.
Cum era viața în Mariupol
– De atunci, cum au decurs relațiile dintre Ucraina și Rusia și cum a evoluat fiecare dintre aceste țări?
Dmitro Litvinenko: Ucraina nu mai avea niciun fel de iluzie. Aveam un partid pro-rus mic și acest curent se tot micșora. Ucraina înțelegea că trebuie să se dezvolte și mai ales să dezvolte orașele de la frontieră, pentru a le arăta lor ce înseamnă Ucraina și a fi pe un teritoriu ucrainean. Mariupol a devenit un fel de model. A fost un oraș minunat, era un oraș contemporan, cu transport eficient cumpărat cu ajutorul Uniunii Europene, al partenerilor noștri. Oamenii au începtu să se unească în asociații de proprietari, au început să preia responsabilitatea, lăsau patronajul sovietic. Au început cu totul altfel să arate curțile dintre blocuri, pentru că oamenii au început să se ocupe de ele. În Mariupol au început să aibă loc diverse festivaluri de cultură. Nu era festivaluri simple, cu oameni care vin și pleacă. Localnicii veneau la concertele DahaBraha, ale trupelor ucrainene din Transcarpatia, din Liov.
Era o integrare foarte rapidă a Mariupolului. Cred că asta îi speria pe ruși. Ei vedeau cum aceste regiuni plecau de la ei în totalitate. Mai ales mental. Acolo nu mai era nicio nostalgie după Uniunea Sovietică. De aceea cred că ei forțau toate aceste lucruri. Aceeași situație a fost în Kramatorsk, Bahmut, arătau bine Sievierodonețk, Lîsîceansk, aceste orașe au început să se dezvolte, Slaviansk. Au început să progreseze.
Ucraina, tot mai departe de Rusia
În Republica Populară Donețk nu se dezvoltau teritoriile. Acolo locuiește mama mea, știu că la ea de 7 ani liftul nu funcționează. A încetat la începutul războiului și așa a rămas. De acolo au emigrat oamenii, au rămas bătrânii. Au rămas doar tinerii spălați pe creier, care susțineau Rusia, dar cei care doreau să se dezvolte, care au copii, au înțeles că acolo nu au viitor, ci în Ucraina. Asta e o altă tragedie. Că avem teritorii de unde a plecat toată populația activă, persoane cu o poziție activă. Este o tragedie care va crea multe probleme de rezolvat. Acolo sărbătoreau zilele de naștere ale lui Lenin, la noi aduceau troleibuze moderne, hibride, care funcționează parțial cu electricitate și parțial cu Diesel.
Sursă Digi24
